Din cand in cand, mai ajung cu piticul din dotare la discutii despre copii. De la “no fucking way” am ajuns la “hey, why not ?”. Bine, piticul e un pic bipolara la treaba asta, ca inca nu s-a hotarat daca vrea sau nu cu adevarat :)
Trecand peste faptul ca procesul in sine e simplu, dupa livrarea proiectul incep sa se complice lucrurile.
Una din dilemele mele mari tine de personalitate si educatie. Pe la 3-4 ani asa e destul de mare sa inceapa primii pasi de integrare in societate, sa interactioneze cat de cat independent cu altii copii. Se duce la gradinita, incepe sa invete prin jocuri diverse deprinderi si tot asa.
Cat sunt foarte mici, copiii sunt foarte influentabili. Sunt ca un burete care nu poate fi stors, in care tot ce aud si vad ramane in capul lor. Abilitatea de a judeca logic si rational lucrurile e aproape inexistenta.
Si aici e dilema mea cea mai mare: cum o sa imi invat copilul sa invete sa gandeasca pentru el de cat mai mic ? Cum il ajut sa fie mai bun decat noi (gandire, aspiratii) ?
Eu sunt pe ideea de “go with the flow” si si vedem cand ne dam cu capu de un obstacol ce facem. Asta in cazul relatiilor inter-umane. Dar nu sunt foarte sigur ca asta e abordarea corecta cu copiii, ca daca ii stricam nu putem sa-i dam inapoi si sa luam altul bun si sa mai bagam o fisa, sau il reinstalam si il reconfiguram altfel :)
Dezavantajul “gânditului pentru el” este că va contesta mereu tot ceea ce îi spui. Ceea ce e ok, dar poate fi _extrem_ de enervant câteodată.
Tested on humans.
Question everything!