A devenit ridicol ce se intampla intre Rusia si Ucraina. Si ma jur ca nu inteleg de ce rusii nu i-au pisat pe ucraineni cu nucleare in secunda doi cand au aflat ca aia i-au invadat.
Tot vestul Ucrainei trebuia sa fie acu un desert semi-radioactiv.
Dupa doi ani jumate de razboi nu-mi vine sa cred cat de inepta e armata Rusiei.
Eu tot sper sa-si bage rusii mintile in cap si sa-i pise cu nucleare pe ucraineni. Ca mi se par aroganti si chiar nu-mi place fata lu Zelensky ala.
Am primit anu’ trecut bilete la Coldplay. Ca speram ca o sa cante Viva la vida. Dupa ce au cantat si altele pe care le stiam si nu stiam ca’s ale lor, am inceput sa ma gandesc ca mie poate imi place Coldplay.
A fost dragut, dar putea sa fie si mai bine:
Overall, a fost okish, putea fi mult mai bine fara manele.
Anul trecut cred sau prin 2021 ma plimbam prin Lower Manhattan cu muzica in casti cand la sfarsitul plimbarii am realizat ca am pierdut carcasa de la AirPods. Am cautat p’acolo o vreme, n-am gasit-o. M-am dus frumos la un Apple Store si am dat ~ $80 pe o carcasa noua.
Seara m-am pus pe spalat haine si am reusit performanta sa uit castile in blugi. Si uite asa am spalat castile si dupa le-am pus si o ora in uscator. Aratau de parca le-as fi tinut numai pe afara.
Anyway, rezultatul la spalatul castilor e ca iarna tin sub 30min de ascultat muzica si acum aia stanga tina maxim o ora indiferent de mediu si aia din dreapta tine cam aproape o ora jumate, dar estimativ, ca e super confuzant sa auzi voci doar intr-o singura ureche.
AirPods Pro nu-mi iau ca am niste sechele de la casti cu membrana si a durat zece ani sa se repare urechea.
Asa ca am ajuns la ideea de Airprod 3. Acum, la iStyle costa vreo 850-900RON perechea. Call-uri mai mari de o ora nu prea am. Si sunt asa in cumpana cu valoarea produselor versus sa le mai tin pe astea pana or iesi AirPods 4. Ca backup mai am o pereche de casti cu adaptor de Lightning si m-as descurca.
Intre timp am mai dat de niste promotii la vin frantuzesc si italian pe Fine Store si mi-am luat pana acum vin de vreo 2500-3000RON. Ba ca era de zece ani, ba ca era Premier Cru si alte cele.
In tot timpul asta, ma gandesc destul de des daca merita sa-mi iau AirPods 3. La care as putea deduce TVA-ul si sa fie chiar cat o sticla de vin din aia buna.
Saptamana trecuta am mai dat 850RON pe doua sticle de vin…
Pana acum tot ce-am reusit e sa-mi cresc colectia de vinuri. Abia astept sa ma intrebe cineva de ce-mi plac AirdPods…
Tare dubios functioneaza teoria asta cu valoarea perceputa a unui lucru.
Mai prin Noiembrie anul trecut am scris de tragedia cu Maslin.
In prima saptamana de dupa Revelion n-am avut chef sa vad pe nimeni, am lucrat de acasa minimul necesar si in rest m-am uitat la tot felul de seriale sa treaca timpul. Cumva in viata nu mi-a iesit asta cu sa-mi beau mintile cand vreau sa nu ma gandesc la nimic. Dar pot sa ma uit la 10 sezoane non-stop sculare-culcare pana nu mai pot ochii.
Anyway, vinerea e zi de curatenie si prefer sa nu stau acasa cand se petrece operatiunea. Cum nu vroiam sa vad pe nimeni, m-am trezit de dimineata, m-am dus sa-mi iau o cafea de peste drum si am plecat la Constanta. Ideea imi venise in seara precedenta ca mi-am adus aminte ca mi-a zis un prieten ca acolo se mananca ramen bun ca in Asia.
Am pus Constanta pe Waze sa-mi fac o idee de cat imi ia sa ajung acolo, am oprit Waze-ul si i-am dat regulamentar pe A2 cu 140 pe pilot automat. Aproape de Constanta cand au inceput sa apara semne cu orasul am pus iar Waze, si bine am facut ca trebuia sa iau prima iesire de pe autostrada.
Cu Waze pe Constanta am ajuns in parcare la Brick. Ca acolo te duce. In parcare la un magazin de constructii. Ca nu stii ce ai nevoie :))
Am fost la restaurantul cu pricina, am bagat un Ramen si niste Wagyu scump, m-am plimbat un pic prin portul turistic si pentru prima oara am fost pe acolo pe la cazinou. Mai mult din greseala decat intentionat. Asa, restaurantul se cheama Tokyo Rikya, foarte bun.
M-am ratacit un pic prin oras si am plecat cand se insera. Tot la fel mers regulamentar pe autostrada si cand eram aproape de Bucuresti era deja intuneric bine. A ajutat si faptul ca era innorat deasupra orasului. Cu un nor foarte misto de pe o parte pare pictat, ca asa se termina, de parca ar fi ridicat cineva pensula incet de pe cer.
Cimitirul unde e ingropat Masline e fix aproape sub podul de la A2 cand se intersecteaza cu Centura. Si cand vii dinspre Constanta, se vede un pic inauntru.
Si era plin de luminite mici si colorate. Ca oamenii de au pus tot felul de lanterne si luminite solare acolo. Cum sunt aleile dintre morminte, de la distanta pare ca e un satuc mic. Si ca ar fi ceva activitate. M-a dus gandul ca Maslin e cu noii lui prieteni, ca se joaca si se alearga pe acolo. Sau cine stie, dormea cum dormea el cand era innorat afara si radeam de el cand ajungeam acasa ca il lua cascatul si ii ziceam ca-l oboseste viata de pisica.
Trebuie sa cumpar si eu o luminita colorata sau doua. Sa aibe si el lumina seara acolo.
In quest-ul meu de a rezolva tot felul de traume psihice, am ajuns la cartea numita Copilul Invizibil (la mine coperta arata un pic diferit, dar aia e cartea) scrisa de Gaspar Gyorgy.
Citind primele pagini ma bufnea rasul ca zic, ia uite unde am ajuns, citesc carti scrise de unguri. E amuzanta pentru mine treaba asta ca prin 2003 m-am dus pe la Sfantul Gheorge la o conferinta si m-am imbatat maxim. Rezultatul alcoolului e ca ma luam de unguri sa le explic ca aci e Romania. Mai ales ca tot pe atunci scosese BUG Mafia melodia numita Romania care avea un vers “Sunt roman in Romania”. Si eram fan Vadim. Cum nu mi-am luat bataie atunci nici acu nu stiu.
Anyway, inapoi in zilele noastre. Am luat cartea asta cu mine pe avion spre Mexic, ca la atatea ore de aveam sa le stau prin avioane mi s-au parut o oportunitate buna sa fac si ceva pentru mine.
Explica Gaspar in cartea asta cum a fost si viata lui, ca se pare ca majoritatea ca mine, cei nascuti la inceputul anlilor ’80 avem cam acelasi traume. Sa traiasca comunismul ca a tras la indigo si treaba asta. Zic majoritatea ca de cand cu discutiile cu psihologul m-am mai deschis sa vorbesc si de lucruri serioase cu lumea din jur si am aflat ca si altii au fost cam la fel, cu mici variatiuni in functie de loc, de sex, daca erau singurii copii sau aveau frati/surori.
Am citit-o asa cu tristete un pic, ca de multe ori parca imi descria viata din copilarie pana pe la 18 ani cand am plecat de acasa si nu m-am mai intors (decat o data pe an cateva ore).
Teoria lui Gaspar e ca in fiecare om e un copil. Bine, pe baza de tot felul de studii facute de unii si altii. Si ca in functie de ce lacune emotionale a avut, ne afecteaza prezentul pentru ca se manifesta cand ni se intampla lucruri similare cu trecutul. Lucruri pe care atunci n-am stiut cum sa le intelegem sau sa le discutam sau … ca nu ne-a zis nimeni sau nu ne-a sustinut nimeni.
Ce mi s-a parut misto la cartea asta au fost doua aspecte:
Primul ca explica cum sa faci pace cu tine si cum sa incerci sa tratezi lipsurile emotionale din viata de copil. Pe alocuri e un pic siropoasa, dar stie el ce zice acolo, ca fix asa asa faceam si cu psiholoaga. Pentru mine asta a fost complementar fata de sedintele de psihologie, ca am putut sa citesc de mai multe ori ce zicea, sa inteleg un pic mai bine anumite aspecte.
Al doilea ca explica cum sa faci sa fie bine cand o fi sa am copii si sa nu transferi mai departe traumele generationale – care nu stiam ca exista pana in momentul asta, dar da, chiar exista. In principiu, sa faci ceva nou si sanatos emotional pentru copil.
Am creat un tag numit terapie, ca vad ca tot imi sar degetele la scris despre asta. Si cine stie, in timp s-o aduna ceva util pe aici sa fie de folos si altora.
Scriam ceva mai demult ca m-am apucat de terapie. Zilele astea am facut vreo 9 luni de terapie. Nu de la inceput, dar foarte curand dupa, am trecut de la o sedinta pe saptamana la doua ca una era un pic cam putin.
Pana acum a fost un rollercoaster distractia asta. In sensul ca a fost si bine, a fost si rau.
Bine a fost ca am petrecut foarte mult timp sa ma inteleg, sa aflu lucruri despre mine, sa inteleg de unde vin anumite triggere, de ce am anumite sensibilitati in anumite situatii si asa mai departe.
“Rau” a fost ca in anumite momente a fost absolut dureros sa povestesc diverse si pentru anumite lucruri a trebuit mult curaj sa fiu dispus sa povestesc. Insa cumva am putut sa inchid diverse capitole din viata despre care credeam ca au fost in trecut si ca sunt puse in cutia lor, dar tot ma afectau fara sa stiu. Treaba asta a fost asa mindfuck, ca na, eram convins ca nu era asa cum de fapt se intampla in realitate. Pentru ca nu simt neaparat nevoia sa intru in detalii prea personale pe aici, ce pot sa spun e ca “asa am fost eu mereu” are niste explicatii destul de concrete daca stai sa analizezi destul de mult lucrurile. Esti ca nu stiu, Indiana Jones, doar ca in loc sa explorezi cine stie ce piramida mitica, te explorezi pe tine si habar n-ai ce obstacole si primedjii o sa intalnesti.
Nu stiu daca am scris si in postul anterior, dar sunt maxim de uimit cat de mult ajuta sa vorbesti cu cineva care stie sa te asculte si sa iti puna intrebarile potrivite sa iti dai seama de lucruri.
Imi inchipui ca la un moment dat o sa pot sa scriu ceva mai articulat despre toata treaba asta, si cu toate ca sunt suspicios de fel si mult timp mi s-a parut treaba asta o pierdere de timp, chiar functioneaza. Am trecut de la “cui ii trebuie” la “va trebuie la toti” :)
Anyways, Merry Christmas & stuff!
Scriam mai demult de viata cu pisici. Sambata unul din pisicuti, Maslin, a scapat de la etaj si dupa cateva zile de terapie intensiva si o operatie, azinoapte s-a dus in raiul pisicilor.
Azi l-am inmormantat la cimitirul de animale si a fost oribil. Ca a venit realizarea ca n-o sa mai fie. Si e asa greu sa accept asta. Maxim de ireal. Intr-o zi sa fie si dupa sa nu mai fie. Si dupa aia sentimentul ala neputinta ca n-am putut sa fac ceva mai mult, sa pot sa-l salvez. Si era un vant cand a fost coborat in groapa, din ala rece. Macar sicriul de pisica era capitonat si nu-i era frigut acolo.
In doi ani de pisica mi-a adus atat de multa bucurie, ca nu pot descrie in cuvinte. Era asa dragalas si iubitor. Parca simtea cateodata ca sunt mai deprimat si venea pe mine si torcea.
Si curajos cum deschidea el usile prin casa si dupa aia intra triumfator cu coada sus in camera. Ca si cum ar fi invins intr-o mare batalie. Si cum ii placea sa fie mangaiat pe burta. Ziceam ca-i place cu roatele in sus. Asa tare ii placea sa fie mangaiat pe burta. Il mai alintam si-i ziceam pisicaine.
Cand deschideam punga cu treat-uri, nu conta unde era in casa, era primul de miau-miau-miau ca vrea ceva bun. Si asta desi nu prea era el chiar ok cu picioarele din spate, cand era vorba de treat-uri era primul.
Best cat someone can have. Si sunt incredibil de recunoscator ca a fost pisica mea. Si norocos ca am avut parte de el.
Nu sunt eu cel mai spiritual om din lume, dar sper ca sufletelul lui de pisica este acum intr-un loc mai bun si ca are parte de toate treat-urile si managaierile din lume.
Numai bine, prieten drag! Sper ca unde esti, esti cel mai fericit pisic!
Acum frate-su, Spock, miauna prin casa si il tot cauta. Si miauna. Si cauta. Si mi se rupe sufletul ca nu stiu cum sa-i spun in pisiceasca ca fratiorul lui nu mai e. Ei mereu au fost impreuna, nu au stiut ce e aia sa nu fie impreuna. Mai ales cand stateau la plasa de la geam si se uitau si ziceau chestii la porumbei. Sau cand stateau impreuna unul langa altul si stateau la poze.
